SPRIJINA CONSTRUIREA PRIMEI CLINICI DE RECUPERARE ONCOLOGICA DIN ROMANIA!SMS LA 890
23 Noi 2011 Scrie un comentariu
Proiectul Nera este un proiect al Fundaţiei „Sfânta Irina” care are, ca principal obiectiv, construirea primului Centru de Recuperare Oncologică din România.Proiectul Nera a obţinut o finanţare de la Uniunea Europeană, în valoare de 70% din totalul costurilor de implementare a proiectului, cu condiţia ca restul de 30% să fie acoperit de Fundaţia „Sfânta Irina”.
Acum e nevoie de tine să crezi în el şi să ajuţi la strângerea a 1.000.000 €, sumă care va completa finanţarea UE.
Nera este prima clinică de recuperare oncologică din România care va incorpora şi un centru de cercetări. Clinica se va îngriji de tratamentul bolnavilor de cancer în stadii iniţiale: aflarea veştii, debutul bolii, depistarea precoce.
Clinica Nera va fi înălţată, cu ajutorul tău şi-al celor care vor să pună la temelia ei o faptă bună, în Valea Nerei, într-o zonă nepoluată din judeţul Caraş Severin, localitatea Slatina Nera, comuna Sasca Montană.
Clinica va fi de tip rezidenţial, cu 42 de saloane spaţioase şi confortabile, construite pe o structură arhitecturală şi funcţională de tip sanatorial.
Fiecare bolnav va fi găzduit cu grijă şi atenţie, într-un salon cu un singur pat, şi va beneficia de o cură de recuperare de 14 zile.
CE SI CUM DISTRUGE CANCERUL…?
17 Noi 2011 2 comentarii
Totul incepe cu un diagnostic , care odata pronuntat ,parafat…sau cum vreti,te face nefericitul posesor cu acte in regula al unei boli care nu stii ce va face cu viata ta si a celor dragi tie ,pentru ca fie ca ne place sau nu, ne convine sau nu…cancerul ,pe langa propriul organism..ataca intr-o forma nevazuta (si asta nu e scris pe foaia de diagnostic..) tot ce ai mai drag pe lume : FAMILIA .
Cand eram mica si auzeam de cineva ca are cancer, indiferent de forma sub care punea stapanire pe organismul respectiv ,ma incerca un sentiment puternic de mila pentru ca perceptia generala asupra acestei boli era una sinonima cu condamnarea la moarte,iar cazurile erau destul de izolate…Dar uite ca am crescut si cazurile de atunci izolate s-au transformat in obisnuinta si asta pentru ca la tot pasul auzi de o cunostinta ca are cancer la san ,vecina are si ea cancer la esofag,vecinul de mai sus are si el cancer de piele,asadar…e peste tot…si plangandu-le altora de mila nu stii cand si cum ,intr-un moment tragic de neatentie ,a fost deschisa si usa casei familiei tale ,iar el deja s-a instalat comod asteptand sa isi ia tributul..
Este momentul cand TOTUL SE SCHIMBA si cand viata este ,fara sa vrei, impartita in viata de dinainte de cancer si viata de dupa cancer.Interesant cum si acum ,ca si atunci ,dupa acel diagnostic ‘’cancer de colon’’ usor ,usor se instaleaza panica , neputinta , nestiinta ,si asa cum atunci nu m-am putut concentra la solutiile cele mai bune ,acum nu ma pot concentra sa pun o ordine logica in ceea ce scriu…Si de fapt asta este esential: sa nu-ti pierzi capul ,sa fii lucid si sa nu te multumesti cu primul raspuns (fie el chiar si foarte avizat) la intrebarea:ce sa fac?…ci sa cauti sute de raspunsuri si sa il alegi pe cel mai bun ,sa fii cu ochii in patru la cel mai mic detaliu…si spun asta pentru ca eu inca mai cred ca puteam face MAI MULT pentru tatal meu (desi multi ar zice ca am facut chiar si imposibilul) pentru ca…pentru el fusese deschisa usa….
In randurile ce urmeaza voi puncta cateva ‘’greseli’’ facute de noi ,si voi incerca pe cat imi sta in putinta sa evit expunerea numeroaselor tratamente pe care i le-am administrat ,si asta nu din rautate ci pur si simplu pentru ca nu vreau sa dau false sperante nimanui si considerand ca mai degraba ar fi de folos evitarea acelor ‘’greseli’’,sau cel putin de luat in calcul in cazul in care cineva s-ar afla intr-o situatie similara.
Cum a inceput totul ? Cu o operatie de hemoroizi ; nimic complicat ,desi emotiile noastre au fost peste masura ,asa cum cred ca este normal cand un membru al familiei suporta o interventie chirurgicala.Imi amintesc cat de fericiti si usurati am fost cand ,odata iesit din operatie , medicul ne-a spus ca operatia a decurs bine ,doar ca ‘’asa hemoroizi mari nu a mai vazut’’ . De ce oare sta oamenilor in fire sa auda doar jumatate de adevar ? De ce am auzit doar ca operatia a decurs bine , cand de fapt ceea ce trebuia sa ne atraga atentia era partea cu ‘’hemoroizi mari’’? Aici a fost PRIMA GRESEALA , atat a medicului ,care desi impresionat de marimea lor nu i-a trimis la biopsie,iar noi din nestiinta , neglijenta sau poate dintr-o incredere oarba in cel in ale carui maini pusesem viata tatalui nostru ,nu am insistat sa faca un lucru ,care poate ar fi dus la depistarea in faza incipienta a bolii…biopsia.Asadar ,cum spuneam , fericiti ca operatia a decurs ‘’bine’’ ,si dupa cateva zile de ingrijire post-operatorie in spital tata a venit acasa si lucrurile s-au reasezat pe fagasul normal (si, Doamne , bine ar fi daca nu as mai avea ce scrie dupa ‘’TATA A VENIT ACASA’’….dar…) .
Cat avea sa dureze aceasta normalitate?Din pacate, doar o scurta perioada ,pe care daca e sa o masor in zile ar insuma cam 1 an,iar daca ar fi sa o masor in bucuria de a avea inca tata ,ar insuma doar cateva clipe binecuvantate,pentru ca 1 an inseamna totusi ATAT DE PUTIN!!!
Asadar ,un nou control a devenit imperios necesar in urma sangerarilor aparute .Imi amintesc perfect ziua aceea care m-a gasit undeva in capatul celalalt al tarii,si a carei dimineata nu imi daduse cu nimic de banuit ca undeva in jurul amiezei avea sa mi se prabuseasca intregul univers …TATA ARE CANCER!!!…atat am inteles printre lacrimile mamei aflata la celalalt capat al firului.Si,da, cand auzi de altcineva ca are o astfel de boala crunta simti mila ,compasiune…dar cand e vorba de unul al tau ,mila si compasiunea devin copii mici ai DISPERARII…
Iata-ne dinnou in fata blocului operator…bucuros ca ne vede pe toti ,se uita multumit la noi , trece ridicand o mana spre noi in semn de ‘’o sa fie bine’’ si trece dincolo de usile unde noi nu aveam voie (acelasi ‘’nod in gat’’ simtit atunci si-a facut simtita prezenta si acum…).Inainte de operatie chirurgul ne-a explicat ca este posibil sa ‘’ii puna punga ‘’(anus artificial) in functie de cat de avansata este tumora. A DOUA GRESEALA :auzind de acea ‘’punga’’ ,care de fapt presupunea un anumit grad de handicap ,am insistat sa faca tot posibilul sa nu se ajunga acolo…De unde sa stim ca de fapt in stadiul acela pasul respectiv ar fi putut fi unul salvator si ca nici nu era obligatoriu ca gradul de handicap sa fie permanent ,existand posibilitatea ca dupa o anumita perioada de timp un chirurg priceput sa redea tranzitul normal recurgand la o repunere de colon ? Nimic din toate astea nu ne-au fost explicate ,iar noi le-am aflat prea tarziu…si pun lipsa de informatie doar pe seama incarcaturii emotionale a momentului prin care eram obligati sa trecem…si unde cuvinte ca si cancer ,punga ,handicap…veneau peste noi ca niste pietre din cer ce ne-au lovit din plin luciditatea.
Lasand la o parte ORELE de asteptare (si orice om care a asteptat vreodata in fata blocului operator stie ce inseamna ORELE ALEA ,cu atat mai mult cu cat nu de putine ori prin fata noastra treceau brancardierii in drumul spre morga cu cate un fiu ,sot ,tata ,frate drag al cuiva… imagine care iti duce si stomac si inima si tot ce ai tu mai sensibil in gat ,la gandul ca…si te uiti disperat sa vezi daca e ceva cunoscut ,doamne fereste, pe targa aia….),in sfarsit vedem o uniforma verde de dincolo de usi venind spre noi : ‘’operatia a decurs bine ,am curatat bine colonul si am facut tot posibilul si nu i-am pus punga’’.Ce a urmat? Iara ingrijire post-operatorie, tata a venit iar acasa si lucrurile iara au intrat intr-un aparent fagas normal,exceptia de data asta constand in perioadele regulate cand mergea la chimioterapie si la care raspundea destul de bine ,desi daca e sa privesc acum in urma parca paloara fetei si oboseala erau tot mai prezente (nici aici nu m-as supara daca s-ar opri povestea mea…dar…) .
Dar dupa o buna perioada de timp scursa astfel ,chiar cand viata imi daduse in plan personal o palma suficient de grea cat sa ma tina ‘’la pamant’’,(dar care a fost data la timpul potrivit ,astfel incat sa fiu acasa pentru ceea ce avea sa urmeze..),aveam sa o luam de la capat in lupta cu boala . Nu degeaba se spune ca nebanuite sunt caile Domnului ,pentru ca aveam sa fiu smulsa din starea mea de recomandarea medicului oncolog de a-l duce pe tata la un nou control la medicul curant,control la care,de atfel ,l-am insotit. Dinnou intelepciunea populara avea sa isi demonstreze dainuirea meritata dincolo de veacuri pentru ca am trait pe pielea mea acel ‘’cui pe cui se scoate’’,cand ,in urma controlului medicul ne-a spus ca de fapt cancerul facuse ce stia el mai bine…recidivase,si daca era posibil sa ne prezentam chiar si a doua zi pentru o noua operatie . A treia, a patra ,a cincea greseala ,toate au fost facute in momentul asta.De ce?Am mers cu o incredere oarba pe mana aceluias medic,din acelasi spital, lucru ce s-a dovedit a fi nu tocmai inspirat deoarece ,pe langa calvarul trait fizic de tata si spiritual de noi, am aflat ulterior ca ar fi fost imperios necesara cel putin o perioada de doua saptamani de radioterapie inainte de operatie si ,ma rog,un alt lung sir de erori medicale …pe care nici nu stiu sigur cum sa le numesc ,nestiinta sau dezinteres?
Ca o fi fost nestiinta…ca o fi fost dezinteres …nu stiu,stiu doar ca daca ar fi sa punem in balanta interesul si dezinteresul in functie de renumeratia primita ,cu siguranta ca balanta ar fi trebuit sa incline spre interes.
Dinnou in fata blocului operator.Retraim ‘’orele alea’’…iar tata , care la operatia anterioara trecuse prin fata noastra pe picioarele lui ,drept si mandru ca statura ,acum trecea dincolo de usile alea urate(si nu ma refer la aspectul lor estetic cand le zic ‘’urate’’) ,intr-un carucior…dar cu acelasi zambet de multumire ca toata echipa lui de sustinatori era prezenta . De altfel, de data asta totul avea sa fie altfel : operatia a durat mult mai mult ,revenirea din anestezie muult mai grea,recuperarea de nedescris…a urmat o luna de cosmar in spital…si chiar daca am vrut nu am reusit sa gasesc un alt termen care sa descrie conditiile din spital ,si aici ma refer atat la conditiile materiale cat si la resursele umane ale spitalului , al carui nume cu greu ma abtin sa nu il dezvalui ,si asta din respect pentru cele 1-2 cadre medicale de bun simt intalnite acolo si pentru care orele petrecute in spital nu reprezentau doar o simpla incadrare pe cartea de munca. Desi zilnic de straduiam (nu putin!!!) sa tot inclinam balanta spre un interes mai mare asupra cazului ,tot mai mult aveam impresia ca printre pacienti se plimbau doar halate de diverse culori (in functie de postul ocupat in spital :doctor ,asistenta ,infirmiera) , obligatoriu cu buzunare larg deschise si care uitau sa aiba macar un gram de compasiune pentru dramele ce se perindau zilnic prin fata dumnealor,iar daca e prea mult compasiune…macar simtul datoriei bine facute (poate o sa revin ,probabil,cu o alta postare de genul ’’de prin spitale adunate’’…).
Daca pentru ei tata era un caz de ‘’abandonat’’ pentru care nimic nu se mai putea face (si nu se sfiau sa ne spuna asta in cel mai sfidator mod cu putinta ‘’ce mai vreti?nu vedeti ca nu se mai poate face nimic?pentru ce sa ii administram antibiotice? Asta este,impacati-va cu ideea,pentru ca nu este nici primul nici ultimul…’’) ,nu ne-am putut impaca cu gandul ca totul avea sa se opreasca acolo,drept pentru care am solicitat transferarea pe proprie raspundere la spitalul Fundeni din Bucuresti . Alte conditii…alti oameni…alta daruire…si culmea!buzunare mai mici…Nu spun acum ca acolo totul era perfect ,insa avand in vedere locul de unde venisem,aici era un fel de ‘’rai pe pamant’’…si parca oamenii erau oameni,medicii stiau sa zambeasca , asistentele si infirmierele isi faceau meseria cu drag.
Am avut un soc pot sa spun cand,epuizata dupa multele nopti nedormite ,stres ,lacrimi,deznadejde , picioarele parca nu vroiau sa ma asculte si m-am rezemat de un perete al sectiei de oncologie , lasandu-ma usor in jos si cautand cateva clipe de odihna ,iar nu dupa mult timp se apropie de mine si ma intreaba daca ma simt bine si daca totul este in regula nimeni altul decat un medic aflat la mare respect pe sectia respectiva ,si caruia toti i se adresau cu ‘’domnul conferentiar’’.Nu imi amintesc ce i-am raspuns insa gestul respectiv nu o sa il uit niciodata ,si asta pentru ca a fost primul gest de compasiune primit de la un cadru medical de cand pazeam holurile spitalului . Si daca ma gandesc bine ,atat m-au impresionat gesturile unor infirmiere sau asistente incat le-am retinut numele desi au trecut mai bine de doi ani de atunci…pentru ca nu ai cum sa o uiti de domnisoara CRISTINA de la sala de pansamente care atat de bine isi facea meseria incat ma lua cu dumneaei in sala pentru a ma invata cum sa ii fac toaleta tatalui meu dupa externare ,pentru ca plaga (care arata ca si cand daduse in putrefactie cand am ajuns acolo …si nu exagerez…dovada fiindu-mi mirosul specific si reactia celor de acolo cand au vazut-o…) sa se vindece cat mai bine si cat mai repede; sau cum sa o uiti pe SILVIA,o infirmiera care pe cat de mult isi iubea meseria(desi numai infirmiera la oncologie sa nu fii) pe atat de mult bun simt avea,si spun asta pentru ca dupa multe insistente din partea mea primise acea mica atentie (pe care de data asta o dadeam de drag) si intamplandu-se ca fratele meu sa ajunga mai tarziu acolo a vrut sa ii dea si el…insa ea a refuzat spunand ‘’nu,nu..am primit deja de la sora dumneavoastra’’( pai cum,Doamne, sa nu fiu uimita de ce gasisem aici avand in vedere ca la spitalul anterior infirmierele veneau de buna voie sa ne spuna ca s-au ocupat de tata asteptandu-si ‘’dreptul’’si care erau tot nemultumite desi ‘’atentia’’primita era dubla fata de ce primise Silvia noastra aici).Dupa cum va imaginati ,ceea ce era un caz de abandonat dincolo aici s-a transformat intr-un caz tratabil atat cat era cu putinta pentru un cancer de gradul IV cu metastaze…si da,recunostinta mea pentru cei de la sectia de oncologie-spitalul Fundeni ramane una vesnica …si stiti de ce?in doua saptamani tata era pe picioarele lui…si stiti ce dar nepretuit ne-au facut noua, ca familie, cei de la Fundeni?INCA UN CRACIUN CU TATA….va imaginati bucuria traita atunci ? De unde la spitalul celalalt ni se spusese ca trebuia sa ne cam luam ramas bun…acum il vedeam pe tata pe picioarele lui , iar Cristina noastra avusese dreptate…plaga s-a vindecat atat de bine in urma instructiunilor ei incat nu ne venea sa credem ,chiar daca asta a presupus multa atentie ,program strict de ingrijire si multa dragoste…Imi amintesc plansul de bucurie al mamei mele in momentul in care ,dupa o luna prin spitale , eu si Cecea (fratele meu,care de altfel a avut un rol decisiv in momentul pe care tocmai il traiam) l-am dus acasa pe tata…a fost un moment unic,era ca si cum murise si il primisem innapoi printr-o minune dumnezeiasca.Cum va spuneam am mai primit UN CRACIUN…UN AN NOU…SI INCA UN PASTE… un ultim Craciun…un ultim An Nou …si un ultim Paste…dar au fost!!!caci puteau sa nu mai fie…
Cu toate astea,eram constienti ca boala este inca acolo si am luptat cat si cum am stiut noi mai bine…au mai urmat doua operatii (una de prostata si cealalata de ocluzie intestinala) fiecare avand propriile povesti si peripetii …dar toate le-a dus pe picioare si de fiecare data a venit acasa…si daca e sa fi invatat ceva din toate peregrinarile mele prin spitale este ca pe langa un tratament bun, ce il ajuta cel mai mult pe cel cuprins de boala este sprijinul moral…dragostea familiei si TINUTUL DE MANA…nici nu ne imaginam ce mult inseamna atingerea aceea…sa te duca cineva tinandu-te de mana prin tot chinul tau…stiu asta…pentru ca chiar si atunci cand era inconstient parca il vad cum cauta cu mana pe marginea patului sa vada daca este cineva langa el…cineva care sa il tina de mana…si singura multumire avuta acum este ca mereu a gasit o mana acolo…langa marginea patului sau de suferinta…
Este ciudat cum , desi toate persoanele avizate ne spuneau ca se apropie clipa…nu credeam!Ma incapatanam sa caut tratamente peste tratamente…si intram intr-un razboi nevazut cu oricine ar fi indraznit sa imi spuna ca toate sunt in zadar si ca boala este mult prea avansata pentru a se mai putea face ceva…nu exista asa ceva…nici gand de resemnare…nopti intregi de cautari pe internet…mailuri trimise…raspunsuri…disperare…lacrimi…multe lacrimi…si suferinta era atat de mare incat daca am fi putut sa ii luam locul vreunul dintre noi nu cred ca am fi clipit…Undeva prin luna august la sfarsit au inceput sa il lase picioarele…si incet incet a ramas imobilizat la pat…si cu toate astea avea un chip impacat…o liniste pe care nu o intelegeam…era ca un copil mic si ascultator…cancerul facuse dintr-un om puternic,care ar fi putut sa mute si muntii din loc ,un copil care zambea multumit cand era tinut de mana ,iar din noi…o familie trista care parca singurul subiect de discutie pe care il mai gasea era legat de spitale , tratamente ,cancer ,pungi colostomice …iar nucleul familiei noastre era de acum patul in care tata isi ducea demn boala…Pe 1 octombrie ne-am adunat toti acasa…pentru a-i canta LA MULTI ANI (l-am simtit ca fiind cel mai din suflet cantat vreodata la multi ani…pentru ca in cazul nostru fiecare cuvant din acel ‘’la multi ani’’avea acum cu totul o alta incarcatura …)De unde sa stim ca de fapt atunci ne luam ramas bun?ca atunci avea sa ne vada pe toti pentru ultima data ??? lucrurile astea nu le stii niciodata…a mai trecut o saptamana..ultima saptamana…joia de dinaintea plecarii sale o sa ramana pentru mine ca un mare dar…si fiecare joi a fiecarei saptamani este ziua care are o singura semnificatie ‘’astazi tata traia…’’
Nu am avut nici cea mai mica presimtire…nici macar din vorbele pe care ni le spunea si care categoric aveau o logica gandindu-ma la ele acum ,dar pentru care noi nu am avut urechi sa le auzim atunci…de fapt si daca Doamne ar fi coborat sa imi spuna ce avea sa aduca dimineata zilei de vineri,8 octombrie 2010 , nu as fi crezut…in cazul asta eram mai Toma decat Toma necredinciosul…si fie ca vrei sau nu…crezi sau nu…se intampla…
Exista oare sintagma de moarte perfecta ? nu stiu…stiu doar ca in cazul tatalui meu….lucrurile au fost atat de bine puse cap la cap…incat incep sa inteleg abia acum linistea si impacarea cu care isi ducea boala…
VINERI DIMINEATA…la ora 9.20 i-a spus mamei mele sa il ridice la capul patului…ca nu mai are cine sa bea ceaiul …a zis ‘’GATA’’…si linistit si-a lasat capul in partea dreapta parca in bratele unui inger…SI A PLECAT……vinerea pe care atat de mult a pretuit-o l-a luat cu ea departe de noi…si poate , atat de aproape…tata chiar a plecat…
Ce a facut cancerul ? Ne-a distrus bucuria de a trai…a lasat un gol imens in casa…la masa…in curte…in toate locurile care sunt pline de ‘’el’’ …sarbatorile nu mai sunt la fel…mesele la care ne strangem toti nu mai sunt la fel….nimic nu mai este la fel…desi tata ne zambeste din poza pusa de acum pe perete…iar despartirea este atat de grea incat de multe ori te face irational…pentru ca eu una inca ma mai mint ca este plecat undeva la spital si… il astept acasa…si toate noptile in care il visez au cam acelasi scenariu…tata venise acasa…si sunt vise din care as dori sa nu ma mai trezesc… pentru ca acum am aflat ce inseamna sa doara dorul…si pentru ca nimeni nu te invata cum sa mai traiesti dupa cancer…dupa ce el iti schimba toata existenta.
ACUM CUVINTE SIMPLE CA ‘’DOR’’ SAU ‘’NICIODATA’’ IMI CHINUIE FIECARE CLIPA CE MA DUCE TOT MAI DEPARTE DE ZIUA CAND INCA TE TINEAM DE MANA,TATA…..mi-e atat de dor sa pot striga ”tata”…si doare…doare atat de tare…
(a ramas doar asteptarea….)
O ’’MANA’’ DE OM…………
26 Oct 2011 3 comentarii
Daca as fi stiut…daca as fi avut mai multa prezenta de spirit in ultimul an…nu as fi ajuns acum sa ma simt atat de neputincioasa in fata unui sicriu parca mult prea mare pentru ’’mana de om’’ adapostita acolo…
Inchid ochii pentru cateva momente si ma vad ,intr-o zi de toamna tarzie ,cu un ghiozdan mare in spate ,mergand spre casa…In fata mea pasea agale un domn…( spun UN DOMN pentru ca pe vremurile alea nu deseori iti era dat sa vezi pe ulitele satului un om cu o asa statura impozanta, si tinuta impecabila mai ales in timpul saptamanii…) care a raspuns cu o voce pe cat de impunatoare pe atat de blanda, salutului meu…l-am recunoscut!! …era PARINTELE FLORIN, preotul paroh de la Valea Anei ,aflat acum la pensie…Nu de putine ori l-am vazut trecand pragul casei noastre si de fiecare data cand parintii mei ,in iernile cernite de zapada ,cu focul trosnind in soba la fel de tare ca pietrele de afara,se asterneau la depanat amintiri ,iar printre multele lor povesti isi facea loc numele parintelui Florin,nu auzeam decat cuvinte de lauda ‚’’un om de nota 10’’, ’’un om extraordinar ’’ sau (si acum ma trec fiori pentru ca aud exact vocea tatalui meu,care a plecat exact cu un an inainte ,parca pentru a putea sa-l intampine acum pe parintele) ’’jos palaria pentru el ’’.
Deschid ochii…in fata mea ,acelasi parinte Florin ,cu Evanghelia si Crucea in brate (la fel ca in cei peste 50 de ani de traire la altar) isi lua ramas bun de la noi…pleca acum sa slujeasca impreuna cu ingerii…si sunt sigura ca tata l-a asteptat si l-a salutat asa cum de sute de ori o facuse inainte ‚’’Sa traiti,Parinte!’’ ,desi acum cuvintele au capatat un nou sens…
Ma apropii de sicriu…in locul acelui om impunator ce imi marcase copilaria, era acum ’’o mana de om’’,care pe cat de mic este pe atat de mult respect impune!!!(……)Ce vad acum din parintele ILIE FLOREA?…..de acolo,dintre vesminte….doua maini ce isi spuneau tainic povestea… doua maini micute pregatite parca ,acum la 99 de ani ,revenit acasa ,sa ne binecuvanteze dinnou ,pe noi ,cei care l-am uitat ,sau care ,chiar daca l-am pomenit ,nu am avut prezenta de spirit necesara cat sa dam un telefon…sa il intrebam de sanatate ,atat cat sa simta ca nu l-am uitat…Ma chinuie gandul acum ca, poate , a asteptat o mangaiere, o vorba buna in ceasurile neputintei batranetii…iar noi am fost prea ocupati pentru a face un astfel de gest…
Ma aplec,sarut Evanghelia ,Crucea si manuta aia mica ,ce a incaput in palma mea cand am mangaiat-o….simteam ca imi iau ramas bun de la tata pentru a doua oara…si totul cu o mare intensitate…
Ajung la biserica ,si pe tot parcursul slujbei inmormantarii ,in mintea mea se desfasura o alta slujba de ramas bun…poate mult mai somptuoasa ,mai bine organizata si cu siguranta cu mult mai multa implicare din partea celor prezenti ,atat preoti cat si oamenii pe care i-a pastorit atat de multi ani….(nu stiu daca parintele avea nevoie de mai multe flori ,coroane ,lumina , candele ,biserica imbracata de sarbatoare sau o cantare fara de cusur a slujbei , avand in vedere ca intreaga-i viata a insumat toate astea si mai mult decat atat , insa eu asa credeam cu tarie ca s-ar fi cuvenit unui astfel de moment ….parintele Florin venise pentru totdeauna acasa!!!)
Dar,iata ca atat slujba propriu-zisa cat si cea imaginata de mine s-au terminat…si,asa cum mi-am dorit , ia cuvantul parintele protopop Vasile ,pe care mereu l-am simtit aproape de oameni (desi personal nu il cunosc ,ci doar din povestile parintilor mei si din predicile tinute la diverse hramuri) si de la care asteptam acum o predica de suflet din care sa aflu mai multe despre OMUL si PARINTELE ILIE FLOREA ,nu neaparat o predica teologica ,pe care ,personal , nu o gasesc potrivita cand conduci pe cel drag pe ultimul drum… .Exact cum m-am asteptat parintele Vasile a fost omul potrivit la locul potrivit…si fiecare cuvant din vorbele dumnealui le-am spus mai departe tuturor celor dragi mie ,iar cuvinte precum ’’Nu stiti pe cine ingropam noi astazi..’’ sau pilda despre cele doua virtuti ’’binefacerea’’ si ’’recunostinta’’ care nu prea reusesc sa se intalneasca pe pamant ,mi-au indreptatit slujba imaginara pe care tocmai o incheiasem.Cu cat relatarile despre VIATA parintelui Florin inaintau ,cu atat mai mult eu deveneam ’’o mana de om’’ iar ’’mana de om’’ din sicriu isi recapata statura impozanta ce mi-a ramas atat de vie din copilarie…si muuult mai mult decat atat….si…da!!jos palaria …in fata unei astfel de vieti…tata avea dreptate…
Din momentul in care parintele ILIE FLOREA a iesit pentru ultima data pe usile bisericii privirea mi s-a indreptat spre cer ,la fel cum se intampla de fiecare data cand merg spre locul devenit sacru pentru mine …mormantul tatalui meu…(asta ,poate,pentru ca nu am taria sa privesc in jos , sau inca nu sunt suficient de matura pentru a accepta ca din pamant suntem si in pamant mergem…) si sper ca de acolo de sus parintele sa ne binecuvanteze si sa nu fie suparat pe noi pentru anii cand l-am uitat…,iar pe tata il astept sa imi mai sopteasca cate o poveste despre astfel de OAMENI….
RAMAS BUN……..
